Tată de baieti 6 martie 2019

Ce să zic, e greu, dar nici ușor să crești copii…

Dragii mei, n-am mai scris demult pe blog, asa ca m-am decis sa reiau cu ce ma doare cel mai tare. Pentru ca, da, chiar ma doare. De spate zic,  dar va spun mai incolo despre asta. 🙂

Evident, este un subiect despre care lumea, in genere, nu prea este interesata, dar ma gandesc ca aia seriosi si devreme acasa vor arunca un ochi.

Ce naiba voiam sa zic!? Aaa, da,  despre treaba asta cu copiii, aparitia lor, cum se schimba viata-n lung si-n lat. 🙂

Va spuneam acum o vreme despre experienta pe care am avut-o in Nepal, pe care o numeam cea mai intensa din toate cele traite pana in acel moment. Va povesteam cu patos cum am plecat cu niste prieteni, intr-o “baieteasca”, sa descoperim particica aia de lume indiana.

Cum am zburat de ne-a iesit pe nas, cum ne-am cazat si-am explorat, cum dupa zile intregi fara dus,  spalat ( ma rog, aveam apa, dar tocmai se terminase musonul si curgea tot noroiul din Asia prin scurgerile nepaleze ), cum am dormit alaturi de gandaci giganti. Cum am calatorit in avioane pilotate de catre capitani in trening si papuci. Adica lucruri hard de tot. Nu zic ca nu sunt, dar va spun cu mana pe inima ca toate acestea palesc in fata cresterii in tandem a doi copii. Pe vremea aceea doar a unuia. Imi amintesc si acum de cafeaua de pe aeroportul Kathmandu. Mi s-a parut cea mai buna cafea din cate existau, asta pentru ca urma sa plec acasa, la copil si la nevasta, cum zice poetul. 

Puiul inca era alaptat. Deci somnic, liniste, totul lin- asta ma astepta, de asta aveam nevoie. 

Cum sa va spun…a trecut timpul, iar acum Nepalul mi se pare o joaca de copil. Asa cum se joaca asta mic cu noi. Asta micu’- mare, adica. Alexandru. Ca in urma tragerii la sorti am fost desemnat sa ma ocup de entertainmentul lui. 

Treaba e ca se apropie de trei ani si, se pare, traverseaza „terrible twos”. Adica o perioada grea, comparabila cu mersul in armata. Si armata era grea chiar si pentru cei “ca bradul”. In speta, astia ca mine.

Dar sa va explic.

O sa va dau cateva exemple aleatorii: 

Schimbarea din pijamale in vederea iesirii din casa. 

Pfffff! 

Discutii, broboane de transpiratie, milioane si alea, tratative, negocieri, incercarea de “a prinde momentul”, amenintari, puls crescut, tensiune ridicata, mai ceva ca in „Homeland”.  Pentru cine nu stie, este un serial despre negocieri, spionaj, contraspionaj, diverse, treburi pe viata si pe moarte. 

Intratul in masina? 

Hai sa fim seriosi, parca prefer procesul ala cu imbracatul.

Recunosc, la partea din masina, dupa ce se presupune ca am reusit sa il leg bine de tot in scaunul pentru copil, cea cu povesti si personaje imi place. 

Suntem, pe rand, ba scufita, ba bunica, ba lupul ce rau. Doar ca, la un moment dat, in trafic, se vrea pipi. La comanda, sa fie clar. Rezolvam, nu-i problema. Oprim, coboram, nu se mai vrea pipi. Ok, urcam in masina. De fapt, nu-i asa simplu, negociem urcarea, scaunul pentru copil este pentru copii, noi suntem mari, doar “flatiolul” e mic. 

Si-ajungem la Antipa, sa spunem. Un muzeu frumos, reconditionat, unde mi-am petrecut si eu o parte din copilarie. De ce sta leul ala asa sus, cu gura deschisa?  De ce este galben, de ce femeile acelea neanderthaliene stau in tatele goale, de ce animalele mananca alte animale etc. 

Ce sa zic, puiul meu, vei vedea la TV mai incolo, gandeam sa-i spun. Dar multe gandesc sa-i spun, insa ma opreste parentingul modern. 

Rasfoiesc hartile mentale si incerc sa explic. 

Ma rezum doar la “nu mai bine iti ia tata o acadea?” Si asa reusim sa iesim din muzeu.

Stiti melodia aia cu maimutelele care sar din pat? Sunt intre una si multe maimutele. Si cand zic multe, sunt multe, fratioare.. Si fiecare cade din pat si mama suna doctorul. Si doctorul le spune sa nu mai sara. Ma rog. Ce sa va zic, am acasa si stetoscop si halat alb. Asta cand am norocul sa prind rolul de doctor. In zilele mai proaste trebuie sa sar din pat si sa ma lovesc. 

Tot astept sa ii placa intr-o zi si vreo poveste cu un urs somnoros. 

Nu, ce v-am povestit mai sus nu sunt situatii exceptionale, ci unele absolut normale si chiar light. Din fericire, la sfarsitul fiecarei zile, se apropie ora de somn. De-aici si durerea despre care am pomenit la inceput. Baiatul vrea in brate, ca fratiorul. 

De ce v-am plictisit cu randurile astea? Pentru ca, altfel, viata mea s-ar plictisi, iar eu m-as plictisi sa nu ma doara! 😉

Mai avem prin zona maimute, ursi sau alte oratanii?

La voi cum e?

Distribuie acest articol pe: