Acum. Aici. Fotografii 23 septembrie 2016

Depresia postnatala a catelusului nostru!

Nu stiu daca intelegeti. Timp de 4 ani eu si Radu am dormit cu Ciu in pat. Uneori imparteam chiar si perna. Asa cum v-am mai povestit, in anii astia, nu am stat plecati de acasa mai mult de patru ore de teama sa nu se deprime Ciu cel singur in casa. Am avut intotdeauna grija sa aiba mancare de calitate, sa ii facem baita cu sampon special de caini, sa ii dam cu apa pe fata daca este cald afara sau sa ii punem o geaca matlasata daca este gerul ger.

Plus ca bunicii au avut responsabilitati de bunici chiar inainte sa devina. Se mutau, saracii, la noi, lasau de o parte tot cand eram noi plecati, doar sa fim siguri ca Ciu este bine ingrijit. Cand a lesinat prima data (probleme cu rasa Mops) am simtit ca mor. Am inceput sa tremur si sa plang. Nu va spun cum era supita pe care i-o gatea mama lui Radu. Un deliciu, efectiv. Sunt convinsa ca iubitorii de animale nu doar ca ma inteleg, dar m-ar intreba, poate, la ce salon ii taiam unghiutele, iar neiubitorii de animale vor spune ca sunt nebuna si daca stiu adresa de la Balaceanca. Un lucru este clar, facea Ciu din noi ce nu putea nici Zorro cu sabia. 🙂

Cand am ramas insarcinata, sigur ca am primit tot felul de sfaturi. Care de care mai traznite. Sa-i facem cusca afara, sa nu mai doarma cu noi in pat, in camera, sa nu mai urce la etaj, sa ii facem tarc, sa il trimitem in vacanta la tara, la bunici. Dar absolut toate mamele imi spuneau acelasi lucru, ca o sa uit de Ciu in clipa in care o sa apara bebelusul. Nici nu le bagam in seama, mi se parea o utopie. Cum sa uit de Ciu? De febletea mea? De puiul meu cel mic si simpatic. Iar ideea de a-l da mi se parea de o cruzime iesita din comun, ne neconceput pentru noi, in orice caz.

La cursurile de puericultura am fost sfatuiti sa ii imprietenim pe cei doi.

Cum? Pai, in clipa in care venim de la maternitate sa il punem pe bebe pe canapea, in asa fel incat sa poata sa il miroasa putin, apoi musai sa ii dam o jucarie despre care el sa creada ca e de la bebe. Am ales sa ii dam o conserva, intrucat Ciu nu da doi bani pe chestiile colorate de plastic.

  • Prefera papica buna si de calitate. 🙂
  • Trebuie sa va spun ca in prima saptamana Ciu nu a fost bine deloc.
  • A avut un soi de depresie.

Dintr-odata nu mai avea acees in camera noastra, iar la cat de agitati eram cu alaptatul, somnul copilului, trezitul noaptea, sigur ca l-am neglijat. Nu mai stia, saracu’, ce s-a intampalt cu viata lui. Fusese un vis frumos din care se trezise? 🙂

Dupa o vreme am decis ca in responsabilitatile lui Radu sa intre si Ciulica. Sa se joace cu el, sa il alerge, sa il dragaleasca.

Eu, pur si simplu, nu mai aveam nici timp si nici stare. Stau acum si ma gandesc, si imi dau seama, ca mi s-a intamplat o chestie incredibila. Practic, din clipa in care am intrat cu bebe pe usa, am inceput sa observ parul lui Ciu peste tot, sa ma spal de 7 ori pe maini dupa ce il mangaiam, motiv pentru care am inceput sa o fac din ce ince mai rar, iar gandul ca ar putea sa il zgarie in joaca pe A sa imi dea fiori pe sira spinarii.

 

Si el este puiul nostru si sunt convinsa ca peste un an, cand A va fi mai maricel, o sa fiu foarte fericita sa ii vad tragandu-se care de ce pot. Ba chiar mi se pare o imagine idilica. Pana atunci, am incredere in intelepciunea lui. Acum  nu imi ramane decat sa ma intreb: Ce era ce simteam eu inainte pentru el? Dragoste sigur, cumva materna. Sa fi venit din nevoia de a avea un copil? Oare cu Ciu am testat putin din responsabilitatile unei „responsabilitati”?
La voi cum a fost?
Momentan, la noi e bine 🙂
Ciu este intr-o super forma si a inceput sa ii fure jucariile copilului, sa faca pipi in camera lui, sa se urce pe canapea. De cateva ori l-am gasit chiar culcat langa el, iar fix acum o ora, priviti, va rog, ce nazbatie a facut Ciulica, catelusul devenit peste noapte, din copil, exact patrupedul ce a fost si si-a dorit mereu sa fie. 🙂

Articol preluat de pe www.adelapopescu.eu

Distribuie acest articol pe:

Lasa un comentariu